Cred ca era un obicei pagân încretinat, ajuns pâna la noi din veacuri: în Joia mare, în revarsatul zorilor, se aprindeau focuri în toate curile pentru mori, care, se zicea, veneau sa se încalzeasca, i plecau îndata ce rasarea soarele. Flacarile roii, fumul ce se înala deasupra satului cu pomi înflorii i gradini abia înverzite aveau un fel de sacralitate care emoionau cu lacrimi.
De fapt, pe cât era de pios acest obicei, pe atât era de salubru: focul acela sacru" se facea din gunoaiele adunate dupa curairea i maturarea bataturii, cel mai adesea frunze neputrezite, paie, vreascuri, coceni risipii prin ocol etc.
Bine ca pe atunci nu-mi dadeam seama de latura practica a acestui obicei; îl traiam cu toata fiina pioenia.
Rasarea soarele i eu înca nu ma înduram sa acopar cu pamânt vatra focului, aa cum cerea ritualul. În Joia mare, satul era curat-curat, plin de pomi înflorii, de vrabii galagioase i rândunele de curând sosite, care-i cautau la streini loc de cuib, puiori de gaina i bobocei de gâsca, abia ieii din gaoace, miei plapânzi i albine în flori de zarzari i caii... Apoi gospodinele care, oricât ar fi fost de vrednice i pricepute, tot nu dovedeau cu treburile... caci se apropia sarbatoarea aceea a primaverii, când clopotul din turla veche va suna la miezul nopii, ca un cântec de biruina al firii celei înnoite: Patele.
Mai ramâneam lânga vatra focului sacru" i dupa ce o acopeream cu pamânt, privind cum se ridica soarele, umplând satul cu o lumina frageda, calda.