Deschis în faa suprarealismului, a literaturii onirice, a noului val (Nouveau Roman), N. Steinhardt le apreciaza i în masura în care dislocarile, discontinuitatea, descompunerile, fracturile de limbaj ori de realitate imaginara sunt urmate de o recompunere, de o reunificare, de o reasamblare dupa alte coordonate. Pentru ca el, pe urmele lui Charles Péguy, considera ca Raul este cel care «nu se compune», care se opune organizarii vieii spiritualizate.
Cel care în textele sale interbelice, în special în cele din Revista burgheza, aducea un elogiu formelor ca expresii ale onorabilitaii sociale nu putea desconsidera acum ideea de forma, dimpotriva. Ceea ce privete el cu condescendena este miza totalitara pe forma, forma vidata de sens. Cel care îi dovedise din plin disponibilitaile ludice în volumul de debut În genul... tinerilor i le va dovedi i mai târziu dintr-o alta perspectiva prin gestul împacarii cu avangarda ori prin textele admirative despre scriitorii Generaiei '80 nu putea sa ramâna imun la ideea culturii i a artei ca joc (în sensul lui Huizinga). Numai ca el nu putea sa vada în jocul cultural doar o prestidigitaie tehnica, glacial-formala, pentru el jocul era tot o ipostaza a «întruparii»." (George Ardeleanu)