Poemele lui Virgil Botnaru au una dintre cele mai rare calitai regasibile la un debutant: anume polifonia. Dei arata numaidecât recognoscibil, ele suna diferit de la o seciune la alta a carii; se vede, vreau sa spun, ca-s produse de un acelai spirit i o aceeai energeia, însa sunetul lor e mereu altul. Uneori, ele par contaminate de un misticism aproape pios, ca-n poemul (aproape un haiku) în care poetul trece dimineaa devreme pe lânga catedrala i gasete ca Dumnezeu doarme; pentru ca dupa câteva pagini sa gaseti o strigatura licenioasa de doua versuri, deucheata dar simpatica; iar, dupa alte câteva pagini, poemele devin documente ale unei melancolii virile, alcoolizate & depresive. E limpede, pentru mine, ca Virgil Botnaru e un poet, al carui instrument acopera câteva octave bune; i ca tie, de la bun început, cum sa i-l exploateze. E, adica, un poet despre care tiu sigur ca voi mai vorbicu încredere & apreciere." Radu Vancu