Volumul pune sub lentila rolul umorului în recitirea celor mai vestii prozatori arabi din primele secole ale islamului. De la fina ironie la farsa, de la surâsul datorat bucuriei intelectuale la râsul sarcastic, primejdie de «asprire» a inimii, de la implicaiile etice la jucaua parodiere a unor discursuri solemne, diferitele abordari ale umorului de care dau dovada anticonvenionalul al-i sau virtuozii prozei rimate i ritmate al-Haman i al-arr vadesc elocvena, preocupare pentru stil, pentru echilibru: «Lumea nu zice nimic rau despre râs, despre aga, decât daca se întrece masura; dar, daca aga aduce voioia pentru care a fost nascocita i, prin urmare, folos, atunci poate fi socotita un lucru aducator de prestigiu i foarte serios» (al-i). Râdem de zgârcii i risipitori, de falii tamaduitori i nascocitori, de mâncai i palavragii, de laudaroi i de mincinoi, de personajele clieizate în maqmt (poei, oratori, ghicitori, specialiti în probleme de gramatica i de fiqh, hoi, ceretori, beduini caravanieri, dezmaai, negustori ambulani, hangii, dregatori, cadii, pieari), dar admiram desavârirea stilistica, gluma rafinata, ironia cultivata a acestor trei maetri care au ramas neîntrecui în literatura araba." (Gree Tartler)